Paul Sanduleac

(în baza operelor Junii corupți, Sărmanul Dionis, Împărat și proletar, Scrisoarea I) 

În toate cele 4 opere se observă niște idei filozofice, prezentate mai mult sau mai puțin subtil de către autor. Aș spune că sunt mai mult decât doar niște opere artistice – ele reprezintă viziunile asupra vieții, morții, universului și lumii ale poetului Mihai Eminescu. Nu știu dacă putem afirma că Eminescu a fost un filozof, dar vedem că în lucrările sale – destul de clar în cele 4 propuse mai sus – persistă elemente de filozofie universală.

Din surse istorice știm că poetul a fost influențat profund de ideile filozofului german lui Artur Schopenhauer, care la rândul său a fost influențat de credința buddistă. Valorile lui Schopenhauer care au rezultat din această influență, mai târziu au fost (cel puțin parțial) preluate de Mihai Eminescu și se enunță în operele sale.

În opera “Sărmanul Dionis” este exprimată vizibil ideea reîncarnării. Ajungând acasă, personajul Dionis se detașează de lumea reală și ajunge într-un loc unde o ființă demonică îi sugerează “taina” precum că sufletul omului se reîncarnează după moarte. Mai târziu Dan este prezentat vorbind cu umbra sa, discutând “despre viețile sale trecute”. Ca rezultat al acestei discuții Dan se desprinde de corpul său fizic, unde se întâlnește cu îngeri și ajunge să creadă că este Dumnezeu. În aceste fragmente timpul astral este simbolic menționat de umbra lui Dan care îl avertizează că o secundă în eternitate înseamnă mii de ani pe pământ. Această operă ne poate confirma cele menționate mai sus despre inspirația lui Eminescu. Ideile budiste moștenite de la Schopenhauer sunt accentuate printr-o concluzie la sfârșit, citat din Theophille Gautier:

“Îmi pare c-am trait odata în Orient, si când în vremea carnavalului ma deghizez cu vrun caftan, cred a relua adevaratele mele vesminte. Am fost întodeauna surprins ca nu pricep curent limba araba. Trebuie s-o fi uitat.”

Destinul uman este reprezentat printr-o succesune de vieți pe care le trăiește un suflet, de fiecare datâ uitând ce a fost în viața trecută, doar umbra păstrându-și memoria. Prin urmare, din aceste scrieri ale lui Eminescu, viața umană nu are prea mare valoare pentru că este un ciclu continuu. O analiză mai amănunțită a acestui text-narațiune despre Sărmanul Dionis îl delimitează clar (cel puțin ar trebui) pe Mihai Eminescu de credința creștină și valorile biblice.

Scrisoarea I poate fi caracterizată ca o poemă filozofică, în care deasemenea sunt prezente meditații și concluzii personale. O mare parte a operei este dedicată lunei, ea fiind prezentată ca o zeitate care stăpânește peste tot, simbolizând veșnicia nopții. Printre aceleași rânduri se strecoară motive despre originea lumii, întunericul și apele care erau prezente înainte să de crearea ființelor fizică. Omul este prezentat ca ceva minuscul, ca “o muscă de o zi” și ca furnicile care își fac mușuroaie, popoarele fiind microscopice, de rând cu regi, oșteni și învățați. Aici poetul ochește bine câteva doctrine care chiar sunt adevărate: omul nu este o umbră care se menține permanent, ci este, cum ne spune și Biblia, un abur ce apare pentru puțin timp și apoi dispare. Aceste idei ar trebui să ne pună pe fiecare pe gânduri pentru că nimeni nu știe cât avem de trăit aici pe pământ. Dumnezeu ne dă un timp, și zilele noastre sunt numărate în fața Lui, e responsabilitatea noastră să facem decizii corecte. Mai mult decât doar o viață care se reîncarnează și se repetă chiar dacă nu este identică, fiecare om este o persoană unică cu posibilități (și în același timp responsabilități) unice. O altă convingere, aceasta fiind relativ adevărată, prezentă în Scrisoarea I este identitatea omenirii: “Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate”, apropiindu-ne iarăși de inspirația lui Schopenhauer.

Ca un fel de concluzie, la sfârșitul operei, privind destinul prin perspectiva morții, Eminescu afirmă că “… pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii, Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!”. Cuiva i-ar părea trist, dar este adevărat, nici unul din noi nu putem fugi de moarte. Este un eveniment împărtășit de întreaga omenire: toți vom muri. Și după moarte, ne place nouă sau nu – vom purta consecințele deciziilor noastre luate aici pe pământ în viața microscopică.

Junii corupți este o poemă complicată, scrisă în tinerețea activității lui Eminescu. Din textul operei se simte o atmosferă de rebel și o anumită nemulțumire față de generația tânără care se ridică. După o blestemele din primele strofe, răsună o chemare: “Sculați-vă!” – care poate fi considerată o chemare spre trezire și responsabilitate. Peste încă câteva strofe apare dezamăgirea celui care a lansat chemarea, simbolizând drumul neschimbat al tinerilor spre pierzare și virtuți deșarte. În încercarea de a comunica un mesaj de avertizare celor care și-au “spurcat junețea”(tinerețea), poetul rămâne singur “în inima junimii de viața-i dezbrăcată”. Destinul tinerilor este transmis ca fiind un dezastru irevocabil dacă nu se vor trezi și nu întreprinde anumite măsuri radicale. Și din moment ce tinerii de azi sunt viitorul de mîine, în mîinile acestor tineri stă destinul întregii umanități. Un singur individ nu poate schimba prea multe, dar întreaga societate este compusă din indivizi, și dacă fiecare va lua o decizie fermă – o decizie care să nu depindă de circumstanțele în care se află – schimbarea poate apărea. Dumnezeu ne dă fiecăruia libertatea să ne alegem destinul, să facem alegeri și să le facem greșit – în același timp nelipsindu-ne de consecințele acestor greșeli. În caz contrar am fi niște roboți care nu cunosc dragostea. Dragostea pură pentru adevăr nu poate fi impusă, anume din acest motiv alegerea îi aparține junimii să-și schimbe titlu de “corupți” în “integri”. Tineri integri – de așa persoane are nevoie lumea de azi. Da, lumea nu este veșnică, dar fiecare moment pe care-l avem trebuie prețuit pentru că nu va mai fi unul ca acesta.

Împărat și proletar este încă o operă de atmosferă rebelă cu îndemnuri spre schimbare și revoluție, dar – cu părere de rău – toate fiind inutile. Opera a fost scrisă sub influența evenimentelor din Paris, fiind mai târziu promovată intens de Partidul Comuniștilor din România, Eminescu devenind un reprezentant important al publicisticii române datorită acestui fapt. În această poemă, sugerându-se încă din titlu, sunt prezente 2 personaje – un sărac, simbolizând cele mai slabe păture ale societății, și un împărat, Cezar, simbolizând culmea prosperității materiale. Amândoi sunt nemulțumiți de viață și de sensul ei. Într-o măsură oarecare, fiecare din ei crede că locul celuilalt este mai cald și mai prosper. În viața reală cauza pentru ambele dorințe este sufletul fără Dumnezeu care caută să fie satisfăcut. Proletarul crede că distrugând societatea, ordinea mondială, și devenind el împărat – lumea ar fi perfectă, dar din cauza egoismului îi scapă din vedere faptul că astfel lumea ar fi perfectă doar pentru el și ordinea ar rămâne aceeași – doar câteva persoane s-ar schimba cu locul. Săracul este atât de flămând pentru bani încât este gata să schimbe credința – singura speranță pe care o mai poate avea în inimă – pe ceva material. Visurile proletarului sunt inutile pentru că se schimbă doar exteriorul, suprafața, când ceea ce trebuie schimbat cu adevărat este inima din interior. Nici meditațiile Cezarului nu sunt soluția problemei prezentate. Concluzia lor fiind că nu prea contează acțiunile tale din viața aceasta – rezultă că nici viața ta nu contează pentru că nu schimbă nimic. Aceste afirmații sunt adevărate doar pentru viața trăită pentru sine. Viața adevărată – exemplu fiind viața perfectă a lui Isus Hristos – este viața trăită și irosită total pentru alții. Totuși, există și idei constructive în gândurile împăratului: “În orice om o lume își face încercarea…” – doctrina este adevărată pentru că într-adevăr fiecare din noi este pus la încercare, într-o situație în care suntem liberi să alegem, dar să răbdăm și consecințele.