Setea din interior (I)
Dacă găsesc în mine o dorinţă pe care nicio experienţă din această lume nu o poate satisface; cea mai probabilă explicaţie este că am fost făcut pentru altă lume. (C. S. Lewis)
O avem toți înăuntrul nostru. O simțim cu toții. O foame, o sete pentru ceva mai mare, ceva mai real. Nicu a spus că boala secolului nostru e depresia. Dar e ceva mai adânc, depresia este doar o manifestare. Nici un ban din lume nu poate cumpăra acea satisfacție. Nu a fost inventată încă nici o pastilă, nici o infuzie ca să o trateze. C. S. Lewis avea dreptate: am fost făcuți pentru o altă lume.
Problema secolului nostru nu e defapt a noastră. Cel puțin nu doar a noastră. Are rădăcini adânci, atât de adânci încât nici un om nu le poate scoate singur din sufletul său. E ca o rețea la care se conectează fiecare când se naște. Nimeni nu te întreabă dacă vrei să faci parte din ea sau nu, ești ștampilat la naștere ca la o uzină. Printr-un om ne-am băgat toți odată, dar putem ieși doar câte unul, fiecare face decizia pentru sine.
Cunoști senzația, da? Într-un fel ți amintește de Neo și Matrix, doar că aici totul e real. Foarte real. Nu e un somn din care trebuie să te trezești, nu e o glumă.
Încerci să te liniștești gândindu-te la oamenii care o duc mult mai rău ca tine. Îți dai seama că ei ar da orice ca să fie în locul tău, dar tu ești aici și deja știi că ceea ce ai, unde te afli nu te face fericit. Poate doar pentru un timp foarte scurt. Apoi ești din nou înfometat, începi să cauți experiențe mai mari, și mai extraordinare, pînă încerci tot ce-ți poate oferi lumea și din nou îți dai seama că e prea puțin. Încerci să mai inventezi ceva, mai combini un pic lucrurile, gândind că poate se va schimba ceva. Dar fără sens, e ca și cum te-ai îneca și te-ai trage de păr ca să te salvezi. Înțelegi că e nevoie de mai mult, de ceva mai mare decât lumea în care te afli dar continui să te vinzi minciunilor care-ți sunt infiltrate.
Ajuns aici, iarăși trebuie să alegi. Am doar 15 ani, dar observ asta în jurul meu, în tinerii de azi. Te mai scufunzi odată în gunoi în căutarea bucuriei, te oprești aici și încerci să te ții la suprafață, rămânând tot în același gunoi, sau apelezi la El.
(Posibil va urma.)
Paul,
Felicitari pentru blog si pentru premiul recent. Mi-as fi dorit ca la 15 ani sa am coerenta scrisului tau. Cred ca de-abia dupa 20 de ani am reusit sa imi revin.
Depresia este un gol, o lipsa. Din pacate, atunci cand constientizezi golul, nu iti este neaparat clar si cu ce trebuie umplut. “El” nu mai este demult unul singur, ci este unul dintre ei. Exista un ‘El’ al unora, un alt ‘El’ al altora. Secol dupa secol aceste optiuni s-au inmultit.
Poate oamenii s-au grabit sa umpre golul prea repede. E ca si in rockul crestin, am schimbat versurile, dar violenta overdrive-ului, zbuciumul tobelor, loviturile bassului, scrasnetul chitarii au ramas aceleasi.
Tinerii au nevoie de repere, mai ales in perioada adoloscentei, dificila si critica in acelasi timp.
Ai surprins foarte bine cea mai mare problema a generatiei noastre…o nevoie prost inteleasa.
Da, a intelege ca oricat ai cauta vei ramane la fel de neimplinit este un pas mare…A intelege ca ai nevoie de ceva mult mai mult decat poti gasi in tine sau in cei din jur, mult mai mult decat poti gasi in orice lucru dezirabil pe care ti-l poti inchipui, e un pas mai departe…
A intelege ca golul nu poate fi umplut de lucrurile cu care te-ai tot straduit sa il umpli, asta e necesar pentru a te intreba daca nu cumva chiar ai fost creat pentru alta lume, daca nu cumva chiar exista Cineva care iti poate arata ce inseamna viata de fapt